THE day

Astazi mai mult ca oricand m-am gandit la conceptul de ,,perspectiva". Perspectiva asupra lucrurilor, asupra deciziilor pe care le luam, asupra lucrurilor pe care ni le dorim. Mi-am dorit atat de mult acest moment si, cu toate astea, azi de dimineata m-am trezit putin stinghera si cu un sentiment ciudat: ,,Maine plec...de maine incep un nou capitol din viata mea". Evident, nu are sens sa dramatizam, e vorba de o plecare de cateva luni, presarata cu suficiente vacante incat nici absenta mea sa nu fie insuportabila pentru familie si nici dorul meu de casa sa nu atinga cote alarmante. Cu toate astea...am avut un sentiment ciudat. Acel sentiment ca ,,Ok...a venit momentul. De ce nu ma simt hoooray-hoolala si nu sar in sus de bucurie?". Am stat sa ma gandesc putin la asta si am ajuns la concluzia ca totul este, cum spuneam mai sus, o chestiune de perspectiva si respectiv de pierdere a perspectivei.

M-am gandit la toate lucrurile pe care le ,,pierd" oarecum cu plecarea: renunt la camera mea confortabila de acasa, la toate lucrurile mele atat de familiare si dragi, la casa plina de rasete si glume spuse in familie, la spatiul meu personal si plec intr-o aventura in care sunt singura, printre colegi americani pentru care sunt ,,very exotic" prin originea mea est-europeana dar care nu ma inteleg si cu siguranta nu-mi impartasesc multe conceptii de viata, intr-un campus universitar in care voi imparti o camera cu o colega absolut necunoscuta, voi imparti spatiul meu personal atat de pretios(un copil singur la parinti intelege la ce ma refer :) ) si voi putea vorbi cu cei dragi mie doar prin telefon sau pe mess. Ei bine da...din punctul asta de vedere, strict matematic, poate stinghereala mea isi avea o justificare. Din punct de vedere uman insa...mi-am dat seama ca am pierdut perspectiva asupra lucrurilor. Asa cum li se intampla sportivilor de performanta, care uita la un moment dat de ce s-au apucat de sportul respectiv si incepe sa li se para o corvoada, la fel si eu am uitat motivele care m-au indemnat sa incep aceasta experienta si sa imi DORESC din tot sufletul sa o am. Am pierdut imaginea de ansamblu, am uitat de firul conector care leaga totii pasii pe care i-am parcurs pentru a ajunge aici. Si cu cata ardoare mi-am dorit sa ajung aici!

In clipa asta, pot spune ca o inteleg pe o prietena de-a mea pe care o auzisem putin ,,speriata" de apropiata ei casatorie. Desi e extraordinar de fericita si indragostita, am simtit la un moment dat o usoara stinghereala si o teama. Teama de a renunta la ceva pentru ceva cu totul nou. Atunci nu am inteles-o si poate ca nici n-as fi putut. Nu-mi dadeam seama de ce ezita in fata a ceva ce si ea si viitorul ei sot isi dorisera atat de mult. Nu era insa vorba de ezitare. Era vorba doar de teama de necunoscut. O teama pe care nu credeam sa o am, eu...cea care am iubit mereu calatoriile si mi-a placut sa fiu ,,hoinara". Dar...se pare ca pana si eu am avut acest sentiment.

Asa cum prietena mea a reusit sa treaca peste stinghereala ei amintindu-si de sentimentele dintre ea si sotul ei, de viata pe care si-o vor cladi impreuna, asa si eu am regasit sperantele si visele pe care le aveam acum un an in legatura cu acest moment. Asteptarea, emotia, dorinta de a FACE ceva in domeniul diplomatiei, pe care l-am dorit mereu. De atunci si pana acum, prioritatile s-au schimbat, mi-am clarificat multe din telurile pe care le aveam, mi-am identificat exact terenul pe care imi doresc sa activez, am renuntat la unele lucruri pentru a imbratisa altele.

Si da...stinghereala mi-a disparut. Aventura e gata sa inceapa. Da...voi fi singura, voi fi o romanca intr-un masterat 99% american (eu fiind restul de 1% :) ), intr-o tara straina, intr-o aventura minunata pe care mi-am dorit-o enorm. Iar cand ma voi intoarce acasa, cu siguranta voi fi trait o experienta unica. Cei dragi mie sunt aici si vor fi aici si cand ma voi intoarce. Diferenta va fi ca, la intoarcere, voi sti mai multe despre mine si despre ceea ce imi doresc sa fac. Incepe anul meu. Eu cu mine...