O zi minunata...

Sunt clipe in viata cand cauti schimbarea cu inversunare. Cand vrei cu orice pret sa aduci ceva nou in existenta ta, sa te reinventezi, sa iti duci viata pe alt fagas, cu atata incapatanare incat chiar si lucrurile marunte ca o tunsoare noua sau o schimbare a drumului de acasa la serviciu ti se par pasi spre realizarea telului tau. Si cu toate astea, constati ca totul stagneaza. Ca nu se intampla nimic, ca te simti si te comporti la fel, ca oamenii din jurul tau te privesc la fel si mai ales ca TU te privesti exact la fel. Tocmai atunci cand simti nevoia aproape organica a unei schimbari...

Si..ironic...sunt alte momente in viata cand nu cauti nimic in mod special si, cu toate astea, schimbarea vine de la sine, ca si cum toate piesele unui puzzle imprastiat s-ar aduna ca prin minune laolalta si ar compune imaginea de ansamblu pe care te-ai chinuit sa o obtii atata amar de vreme... Da...lucrurile se intampla atunci cand nu le fortezi, cand le dai voie sa-si urmeze cursul firesc, cand iti dai voie sa te schimbi, fara sa pui tensiune pe procesul de schimbare si fara sa-ti impui termene limita. De maine voi incepe sa... De azi voi inceta sa.... De cele mai multe ori, termenele pe care ni le impunem sunt pur si simplu promisiuni gratuite, golite de orice valoare.

Astazi am simtit intr-adevar schimbarea care s-a produs in mine. Mai mult ca oricand, am realizat ca am invatat fara sa-mi dau macar seama lectii pe care ma chinuiam de o viata sa mi le insusesc...si esuam de fiecare data. De data asta, schimbarea a venit DIN mine...si tocmai de asta e schimbarea care intr-adevar conteaza.

Nu am mai scris de o saptamana pe blog si simt ca am atatea de zis de parca ar fi trecut o luna. Acum fix o saptamana am primit o lectie de viata. O palma pe care pe de-o parte mi-ar fi placut sa n-o primesc, dar pe care, privind inapoi, nu o regret sub nici o forma. Nu o regret pentru ca a insemnat impulsul de care aveam nevoie ca sa ies din inertie si sa provoc o schimbare adevarata. Probabil cei care citesc aici se intreaba...ce e cu atata filozofie a schimbarii...ce e cu atatea metafore, cu atatea lucruri spuse pe jumatate? Ei bine...pur si simplu m-am schimbat. Am primit o lectie nepretuita, ce mi-a cauzat un declic. Acel declic de care avem cu totii nevoie uneori pentru a intelege ceva ce ne era de fapt foarte la indemana. In cazul meu, a fost nevoie sa parcurg un cerc...2000 de km. dus si 2000 km. intors, ca sa imi dau seama ceea ce caut, ceea ce pot si ceea ce imi doresc. Ca sa ma gasesc pe mine.

Saptamana asta am petrecut 3 zile aproape exclusiv in biblioteca, lucrand la cele 4 proiecte pe care le am de predat saptamana viitoare. Un proiect de Drept International - "Self-determination for the Palestinian Territories of the West Bank and Gaza Strip", unul de International Relations - "Marxist views on poverty and global Aparheid", doua de Professional Seminar, ca feedback la vizitele avute la Tribunalul International pentru Crimele din Fosta Iugoslavie (Haga) si respectiv la Parlamentul European si NATO, la Bruxelles.Pot spune ca stiu cum e sa te uiti la ceas la 10 dimineata si sa te mai uiti inca odata la 6 seara, intrebandu-te unde a trecut ziua fara ca tu sa te misti din loc. Am printat kilograme de hartie, le-am citit si mi-am scris proiectele...si chiar daca a fost obositor, nimic nu se compara cu senzatia muncii bine-facute, a implinirii unui tel.

Cu toate astea, cu adevarat definitorii pentru mine au fost ultimele doua zile. Ieri am avut o vizita la Parlamentul European, la Bruxelles, care a fost o mica revelatie pentru mine. Se spune ca ai nevoie sa te indepartezi de un obiect pentru a-l putea observa mai bine. Uneori asta e valabil si cand e vorba de o tara. Dupa o luna petrecuta printre americani, nu credeam ca vederea steagului Romaniei in holul Parlamentului European imi va provoca atata bucurie... Nu e vorba de o bucurie stupida, de copil, ci de un sentiment f.profund de apartenenta, pe care nu l-am mai incercat niciodata in forma asta. Ca o bucurie personala... Da...am fost mandra ca sunt romanca. Si sunt mandra in continuare. Si asta nu tine de faptul de a locui sau nu intr-o tara sau de a vrea sau nu sa locuiesti acolo...tine pur si simplu de un sentiment care vine dinauntrul tau. Mi-a placut faptul ca sunt speciala, ca sunt ,,Eastern-European Girl", un statut pe care eu insami mi l-am asumat si il port cu mandrie. Mi-a placut faptul ca deja colegii mei americani recunosc steagul Romaniei de la o posta, dupa toate datile in care l-am aratat. Mi-a placut faptul ca m-am simtit mandra cand ni s-a vorbit despre intrarea Romaniei si a Bulgariei in UE. Mi-a placut faptul ca, desi vin dintr-o tara mica, am dovedit ca am multe de spus si ca de multe ori un om poate schimba perceptia mai multor oameni despre o tara. Poate daca fiecare dintre noi am face asta, Romania ar fi vazuta altfel dincolo de granita...

Iar astazi...ei bine, astazi a fost o zi mare. A fost o zi in care mi-am dat seama ca increderea in sine, dezinvoltura si chiar o doza de tupeu, nu pot fi insusite niciodata cu forta. Ca trebuie sa iti schimbi structura interioara ca sa le poti face loc, ca sa poata veni natural. Am vizitat sediul NATO din Bruxelles, unde ni s-au perindat 3 sef de servicii, toti de origine americana, ca sa ne vorbeasca despre cat de minunat este NATO si cat de norocosi ar trebui sa ne simtim ca exista pe aceasta lume. Cel de-al doilea vorbitor, un fost comandant de trupe acum in rezerva, cu o functie de mare staif in NATO, a scapat insa la un moment dat un "porumbel" - ,,NATO este unealta ONU. Nu poate interveni in genocidul din Darfur pentru ca nu are mandat de la ONU, si nu...NATO nu intervine nicodata pe cont propriu. Totul se face doar la cererea ONU sau daca trupele ONU sunt amenintate". Si asta a fost momentul meu. Eu, Diana, fata diplomata, care se gandeste de 14 ori inainte sa calce pe cineva pe bombeu, fata care nu voia niciodata sa supere sau sa stanjeneasca pe cineva in mod deliberat. Ei bine...Diana nu s-a putut abtine de data asta. Cu un calm care m-ar fi uimit in urma cu cateva luni, fara nici o strangere de inima sau teama, i-am sters zambetul de pe fatza stimabilului ofiter NATO cu o simpla intrebare "Daca NATO nu actioneaza pe cont propriu, cum se justifica bombardamentele asupra Belgradului in 1999, in Noaptea de Pasti? Oare acei oameni care se duceau la Inviere amenintau trupele ONU? Tintele civile care au fost bombardate amenintau in vreun fel integritatea ONU? Si oare de ce NATO a intrat acolo FARA mandat de la ONU, ba chiar IMPOTRIVA vointei expres manifestate de ONU? Si, o ultima intrebare...de ce acelasi NATO, care a declarat ca actioneaza doar in probleme de PERICOL UMANITAR, pentru a reinstaura pacea, a scris "PASTE FERICIT" pe bombe?".
As fi dat orice pentru o fotografie cu chipul americanului dupa ce mi-am terminat intrebarea. Daca nu ar fi fost inca 18 oameni in camera mai mult ca sigur m-ar fi batut... Si nu exagerez cu nimic. Pentru ca, din calmul si siguranta de sine cu care ne explica cat e de minunat NATO, a ridicat tonul si aproape a tipat la mine, fara sa aduca macar un argument. Cel mai bun mod de a descrie reactia lui ar fi un "Shut the fuck up", exprimat tacit. M-am uitat la colegii mei, care erau socati. Profesorul nostru, dr.Suransky, s-a uitat la mine si mi-a zambit satisfacut. Nu am putut decat sa zambesc inapoi...de fapt tot ceea ce am simtit pe moment a fost un mare zambet. I made the NATO guy lose it... Si asta pentru ca am spus un adevar incomod. Si de putine ori m-am simtit atat de bine.

La sfarsitul vizitei a venit la mine si mi-a pus in brate un teanc de hartii despre interventiile NATO in Kosovo. Nu aveau legatura cu intrebarea mea, dar insemnau justificarea impotentei lui intelectuale, asta ca sa o numesc elegant. Tacerea ar fi insemnat o umilinta publica, care sa se adauge celei deja create de mine. Si nu...chiar nu m-am simtit catusi de putin vinovata pentru ca am bagat in noroi(ca sa nu zic in altceva) pana in gat un oficial NATO. Ba chiar mi-a parut bine. Pentru ca am dovedit ca nu mi-e teama sa spun unele lucruri.

Acum sunt in Bruges, intr-o camera de hotel, la doi pasi de minunata Place Burg, centrul Bruges-ului. Un orasel minunat, din care voi pleca maine spre Luxemburg. A fost o zi plina azi. NATO de la 8 la 12:30, dupa care un tur de forta...Cu valiza dupa mine, am plecat de la hostelul unde am fost cazati cu totii (am stat o noapte in Bruxelles toata grupa), am luat metroul pana la Gara de Nord din Bruxelles, m-am urcat in trenul de Bruges si...aici sunt. Si da...trebuie sa recunosc...nu m-am simtit niciodata mai puternica decat ma simt acum. Mi-am dat seama ca nu am nevoie de nimeni care sa-mi care valiza sau sa ma tina de mana ca sa nu ma simt singura. Ma pot descurca si singura si uneori chiar imi place sa fac asta. Mi-am petrecut seara plimbandu-ma pe stradutele din Bruges si mancand scoici la o terasa din Place Burg, admirand arhitectura locului. Mi-am dat seama ca aveam nevoie de toata experienta ultimelor saptamani ca sa ma cunosc mai bine pe mine. Ca am nevoie de timpul asta petrecut eu cu mine, pentru a putea sa ma dedic unei vieti in doi. Ca asta e poate si motivul pentru care nu sunt inca iubita, logodnica, sotia cuiva. Pentru ca trebuia sa ma cunosc eu pe mine, sa stiu cine sunt, ce pot si ce vreau, inainte sa cunosc pe cineva si sa ma astept ca el sa-mi spuna cine sunt si ce vreau...De data asta, ma simt cu adevarat puternica. Si asta inseamna ca sunt CINEVA.

My Theme...

"Thank You, Stars" - Katie Melua

Some call it faith, some call it love.
Some call it guidance from above.
You are the reason we found ours,
So thank you stars...

Some people think it's far away,
Some know it's with them everyday.
You are the reason we found ours,
So thank you stars.

There are no winds that can blow it away on the air,
When they try to blow it away 's when you know it will always be there.

To some it's the strength to be apart,
To some it's a feeling in the heart.
And when you're out there on your own, it's the way back home.

There are no winds that can blow it away on the air,
When they try to blow it away 's when you know it will always be there.
Some call it faith, some call it love.
Some call it guidance from above.
You are the reason we found ours,
So thank you stars.
Thank you stars,
Thank you stars,
Thank you stars

Bye Bye Miss NiceGirl

“Life is like a box of chocolates…you never know what you’re gonna get…”, spunea Forrest Gump. Si da…viata e ca o cutie cu bomboane de ciocolata. Niciodata nu poti stii cum iti este norocul…daca nimeresti glazura dulce de vanilie sau dimpotriva…ciocolata amaruie. Pana la urma insa…cutia de bomboane n-ar mai fi aceeasi daca una din cele doua ar lipsi. Pentru a aprecia vanilia…ai uneori nevoie de gustui amarui al ciocolatei negre...

Recunosc…sunt o fata rasfatata. Sunt una dintre acele fete despre care se spune ca au fost ,,crescute in puf”. Da…si nu mi-e rusine de asta. Am doi parinti minunati, care ma iubesc si pe care ii iubesc din tot sufletul, doi unchi care sunt tot ca doi parinti pentru mine…am avut parte de niste bunici minunati, care vegheaza asupra mea de acolo de sus…si, pe langa asta, am in jurul meu oameni pentru care insemn ceva. Si da…daca asta inseamna sa fiu o fata ,,crescuta in puf”…da…recunosc…sunt una dintre ele.

Niciodata nu m-am gandit cat de minunata e viata in casa parintilor. Cat de simplu e totul, cat de lipsita de griji e fiecare zi, cat de reconfortant e sa ajungi acasa seara si cineva sa te astepte cu bratele deschise, sa te intrebe cum a fost ziua, sa te sarute pe frunte si sa te mangaie cu drag. Intotdeauna mi s-a parut ca astea sunt cumva ,,default”, ca sunt acolo, intotdeauna, fara sa implice vreun efort deosebit din partea mea. Ca si cum le meritam.

Acum sunt intr-o camera de hotel, scriind la laptopul meu roz. M-am plimbat singura printr-un oras strain, in care nu cunosc pe nimeni care ar putea sa imi spuna o vorba buna, sa ma ia in brate cu drag sau sa ma sarute pe crestet. Nici macar pe cineva care sa ma intrebe ce mai fac. Tocmai mi-am facut bagajul pentru a ma intoarce in Leiden. Leiden...noua mea casa. Maine la ora 2 voi lua avionul care ma va duce inapoi in camaruta mea cu vedere la gradina din fata campusului, unde in cea mai mare parte a timpului sunt eu...si laptopul meu roz. Camaruta in care invat, in care dorm, in care de multe ori visez la lucruri minunate...precum ar fi camera mea de acasa. Imbratisarea parintilor. Sarutul cuiva caruia sa-i pese. Viitorul care ma asteapta...

In ultima luna am invatat mai multe despre mine decat am facut-o in 23 de ani.
Am invatat ca pot sa am grija de mine, ca pot sa convietuiesc eu cu mine, ca pot sa spal rufe (si nu numai albe, ci si colorate, imagine that  ), sa duc gunoiul, sa fac ordine in camera zilnic, sa sterg praful odata pe saptamana, sa-mi fac cumparaturile saptamanale la Spar sau Hoochvleet si sa carabanesc doua sacose imense pe jumatate de kilometru de piatra cubica.

Am invatat ca pot sa merg oriunde imi pun mintea, chiar daca nimeni nu vine cu mine. Ca pot sa merg cu trenul fara sa ma simt singura...Ca pot sa ma plimb 5 kilometri pe zi, pe stradutele din Leiden, cu castile in urechi, fara sa ma simt vreun pic stinghera. Ca pot sa imi tarasc valiza pe aceeasi piatra cubica, pret de vreo 3 kilometri (intre campus si gara), la ora 3 noaptea, ca sa prind trenul care ma va duce la aeroport pentru a-mi asuma cel mai mare risc pe care mi l-am asumat pana acum. Si...poate cel mai important...am invatat ca uneori cel mai important lucru este sa-ti asumi acel risc. Fara sa te gandesti macar la ceea ce va urma, la ceea ce se va intampla. Pur si simplu sa ai curajul sa faci ceea ce ai de facut. Iar daca iese rau, sa stii ca drumul in sine a meritat cu prisosinta...

Eu, fata timida si linistita, am aflat ca pot sa pun intrebari incomode.Ca pot sa sustin lucrurile in care cred. Ca pot sa fiu singura intr-o mare de straini si sa ma simt puternica. Ca pot sa-mi scriu un proiect singura intr-un aeroport, in asteptarea unui zbor de conexiune.Ca pot sa-mi asum si sa fiu mandra de eticheta de ,,the only non-American”, ba chiar sa ma simt speciala, deosebita. Ca nimeni nu ma poate face sa ma simt prost fara consimtamantul meu...Ca pot sa beau un pahar mic de cidru (singurul alcool pe care l-am baut de cand sunt acolo) . Ca sunt capabila de mai multe decat am crezut ca sunt capabila...si mai ales, ca sunt mai puternica decat credeam. Am descoperit, vrand nevrand, ca intr-adevar, cum spunea Elinor Roosvelt...femeile sunt ca pliculetul de ceai. Nu-ti dai seama de taria lor pana nu le dai drumul in apa fierbinte...

Sunt singura in camera mea de hotel. Eu, fata rasfatata, sociabila, careia nu ii place singuratatea. Tocmai am vazut un episod din Sex and the City, mi-am facut valiza si mi-am pus ordine in ganduri. Si, pentru prima oara, m-am simtit mai puternica decat m-am simtit vreodata. Am simtit ca intr-adevar...sunt pe drumul cel bun. Chiar daca drumul mai implica uneori si un gust amar, chiar daca uneori ma mai impiedic si ma lovesc, chiar daca sunt neindemanatica si mai sparg cate un pahar sau imi frang inima...important este ca am reusit. Sunt aici. Si voi reusi in continuare. Dumnezeu de Sus ma va ghida si ma va calauzi pe calea pe care trebuie sa merg. Pentru ca El m-a adus aici cu un sens. Mi-a pregatit o cutie frumoasa cu ciocolata...si a avut suficienta incredere in mine pentru a strecura si cate o bomboana amaruie din cand in cand. Stia ca voi putea sa trec peste gustul ei amar si sa ma bucur apoi de dulceata vaniliei... stia ca o mica amaraciune nu ma va face sa renunt la ciocolata...stia ca sunt in stare sa fac ceea ce fac acum...Cineva, acolo Sus...are incredere in mine...

Camera aceasta de hotel...mica, ingramadita si usor trista...va ramane mereu in amintirea mea ca locul in care mi-am facut curatenie in ganduri. Da...curatenie generala. In ganduri, in vise...chiar si in prietenii. Am invatat si ca uneori trebuie sa dai drumul trecutului si sa nu te mai uiti inapoi daca vrei sa iti fie bine in viitor. Ca e mai bine ca unii oameni sa ramana doar in gand...si sa-ti amintesti candva de ei cu un zambet...dar sa nu-i lasi sa-ti faca rau. Sa nu lasi pe nimeni sa-ti faca rau. Poate asta e cea mai mare lectie pe care am invatat-o. Ca trebuie sa lupti TU pentru TINE, fiindca nimeni altcineva n-o va face in locul tau. Iar daca cineva te acuza de egoism...pune-l sa se uite in oglinda... Si aminteste-i ca „Little Miss NiceGirl” nu mai locuieste aici...