Sunt clipe in viata cand cauti schimbarea cu inversunare. Cand vrei cu orice pret sa aduci ceva nou in existenta ta, sa te reinventezi, sa iti duci viata pe alt fagas, cu atata incapatanare incat chiar si lucrurile marunte ca o tunsoare noua sau o schimbare a drumului de acasa la serviciu ti se par pasi spre realizarea telului tau. Si cu toate astea, constati ca totul stagneaza. Ca nu se intampla nimic, ca te simti si te comporti la fel, ca oamenii din jurul tau te privesc la fel si mai ales ca TU te privesti exact la fel. Tocmai atunci cand simti nevoia aproape organica a unei schimbari...
Si..ironic...sunt alte momente in viata cand nu cauti nimic in mod special si, cu toate astea, schimbarea vine de la sine, ca si cum toate piesele unui puzzle imprastiat s-ar aduna ca prin minune laolalta si ar compune imaginea de ansamblu pe care te-ai chinuit sa o obtii atata amar de vreme... Da...lucrurile se intampla atunci cand nu le fortezi, cand le dai voie sa-si urmeze cursul firesc, cand iti dai voie sa te schimbi, fara sa pui tensiune pe procesul de schimbare si fara sa-ti impui termene limita. De maine voi incepe sa... De azi voi inceta sa.... De cele mai multe ori, termenele pe care ni le impunem sunt pur si simplu promisiuni gratuite, golite de orice valoare.
Astazi am simtit intr-adevar schimbarea care s-a produs in mine. Mai mult ca oricand, am realizat ca am invatat fara sa-mi dau macar seama lectii pe care ma chinuiam de o viata sa mi le insusesc...si esuam de fiecare data. De data asta, schimbarea a venit DIN mine...si tocmai de asta e schimbarea care intr-adevar conteaza.
Nu am mai scris de o saptamana pe blog si simt ca am atatea de zis de parca ar fi trecut o luna. Acum fix o saptamana am primit o lectie de viata. O palma pe care pe de-o parte mi-ar fi placut sa n-o primesc, dar pe care, privind inapoi, nu o regret sub nici o forma. Nu o regret pentru ca a insemnat impulsul de care aveam nevoie ca sa ies din inertie si sa provoc o schimbare adevarata. Probabil cei care citesc aici se intreaba...ce e cu atata filozofie a schimbarii...ce e cu atatea metafore, cu atatea lucruri spuse pe jumatate? Ei bine...pur si simplu m-am schimbat. Am primit o lectie nepretuita, ce mi-a cauzat un declic. Acel declic de care avem cu totii nevoie uneori pentru a intelege ceva ce ne era de fapt foarte la indemana. In cazul meu, a fost nevoie sa parcurg un cerc...2000 de km. dus si 2000 km. intors, ca sa imi dau seama ceea ce caut, ceea ce pot si ceea ce imi doresc. Ca sa ma gasesc pe mine.
Saptamana asta am petrecut 3 zile aproape exclusiv in biblioteca, lucrand la cele 4 proiecte pe care le am de predat saptamana viitoare. Un proiect de Drept International - "Self-determination for the Palestinian Territories of the West Bank and Gaza Strip", unul de International Relations - "Marxist views on poverty and global Aparheid", doua de Professional Seminar, ca feedback la vizitele avute la Tribunalul International pentru Crimele din Fosta Iugoslavie (Haga) si respectiv la Parlamentul European si NATO, la Bruxelles.Pot spune ca stiu cum e sa te uiti la ceas la 10 dimineata si sa te mai uiti inca odata la 6 seara, intrebandu-te unde a trecut ziua fara ca tu sa te misti din loc. Am printat kilograme de hartie, le-am citit si mi-am scris proiectele...si chiar daca a fost obositor, nimic nu se compara cu senzatia muncii bine-facute, a implinirii unui tel.
Cu toate astea, cu adevarat definitorii pentru mine au fost ultimele doua zile. Ieri am avut o vizita la Parlamentul European, la Bruxelles, care a fost o mica revelatie pentru mine. Se spune ca ai nevoie sa te indepartezi de un obiect pentru a-l putea observa mai bine. Uneori asta e valabil si cand e vorba de o tara. Dupa o luna petrecuta printre americani, nu credeam ca vederea steagului Romaniei in holul Parlamentului European imi va provoca atata bucurie... Nu e vorba de o bucurie stupida, de copil, ci de un sentiment f.profund de apartenenta, pe care nu l-am mai incercat niciodata in forma asta. Ca o bucurie personala... Da...am fost mandra ca sunt romanca. Si sunt mandra in continuare. Si asta nu tine de faptul de a locui sau nu intr-o tara sau de a vrea sau nu sa locuiesti acolo...tine pur si simplu de un sentiment care vine dinauntrul tau. Mi-a placut faptul ca sunt speciala, ca sunt ,,Eastern-European Girl", un statut pe care eu insami mi l-am asumat si il port cu mandrie. Mi-a placut faptul ca deja colegii mei americani recunosc steagul Romaniei de la o posta, dupa toate datile in care l-am aratat. Mi-a placut faptul ca m-am simtit mandra cand ni s-a vorbit despre intrarea Romaniei si a Bulgariei in UE. Mi-a placut faptul ca, desi vin dintr-o tara mica, am dovedit ca am multe de spus si ca de multe ori un om poate schimba perceptia mai multor oameni despre o tara. Poate daca fiecare dintre noi am face asta, Romania ar fi vazuta altfel dincolo de granita...
Iar astazi...ei bine, astazi a fost o zi mare. A fost o zi in care mi-am dat seama ca increderea in sine, dezinvoltura si chiar o doza de tupeu, nu pot fi insusite niciodata cu forta. Ca trebuie sa iti schimbi structura interioara ca sa le poti face loc, ca sa poata veni natural. Am vizitat sediul NATO din Bruxelles, unde ni s-au perindat 3 sef de servicii, toti de origine americana, ca sa ne vorbeasca despre cat de minunat este NATO si cat de norocosi ar trebui sa ne simtim ca exista pe aceasta lume. Cel de-al doilea vorbitor, un fost comandant de trupe acum in rezerva, cu o functie de mare staif in NATO, a scapat insa la un moment dat un "porumbel" - ,,NATO este unealta ONU. Nu poate interveni in genocidul din Darfur pentru ca nu are mandat de la ONU, si nu...NATO nu intervine nicodata pe cont propriu. Totul se face doar la cererea ONU sau daca trupele ONU sunt amenintate". Si asta a fost momentul meu. Eu, Diana, fata diplomata, care se gandeste de 14 ori inainte sa calce pe cineva pe bombeu, fata care nu voia niciodata sa supere sau sa stanjeneasca pe cineva in mod deliberat. Ei bine...Diana nu s-a putut abtine de data asta. Cu un calm care m-ar fi uimit in urma cu cateva luni, fara nici o strangere de inima sau teama, i-am sters zambetul de pe fatza stimabilului ofiter NATO cu o simpla intrebare "Daca NATO nu actioneaza pe cont propriu, cum se justifica bombardamentele asupra Belgradului in 1999, in Noaptea de Pasti? Oare acei oameni care se duceau la Inviere amenintau trupele ONU? Tintele civile care au fost bombardate amenintau in vreun fel integritatea ONU? Si oare de ce NATO a intrat acolo FARA mandat de la ONU, ba chiar IMPOTRIVA vointei expres manifestate de ONU? Si, o ultima intrebare...de ce acelasi NATO, care a declarat ca actioneaza doar in probleme de PERICOL UMANITAR, pentru a reinstaura pacea, a scris "PASTE FERICIT" pe bombe?".
As fi dat orice pentru o fotografie cu chipul americanului dupa ce mi-am terminat intrebarea. Daca nu ar fi fost inca 18 oameni in camera mai mult ca sigur m-ar fi batut... Si nu exagerez cu nimic. Pentru ca, din calmul si siguranta de sine cu care ne explica cat e de minunat NATO, a ridicat tonul si aproape a tipat la mine, fara sa aduca macar un argument. Cel mai bun mod de a descrie reactia lui ar fi un "Shut the fuck up", exprimat tacit. M-am uitat la colegii mei, care erau socati. Profesorul nostru, dr.Suransky, s-a uitat la mine si mi-a zambit satisfacut. Nu am putut decat sa zambesc inapoi...de fapt tot ceea ce am simtit pe moment a fost un mare zambet. I made the NATO guy lose it... Si asta pentru ca am spus un adevar incomod. Si de putine ori m-am simtit atat de bine.
La sfarsitul vizitei a venit la mine si mi-a pus in brate un teanc de hartii despre interventiile NATO in Kosovo. Nu aveau legatura cu intrebarea mea, dar insemnau justificarea impotentei lui intelectuale, asta ca sa o numesc elegant. Tacerea ar fi insemnat o umilinta publica, care sa se adauge celei deja create de mine. Si nu...chiar nu m-am simtit catusi de putin vinovata pentru ca am bagat in noroi(ca sa nu zic in altceva) pana in gat un oficial NATO. Ba chiar mi-a parut bine. Pentru ca am dovedit ca nu mi-e teama sa spun unele lucruri.
Acum sunt in Bruges, intr-o camera de hotel, la doi pasi de minunata Place Burg, centrul Bruges-ului. Un orasel minunat, din care voi pleca maine spre Luxemburg. A fost o zi plina azi. NATO de la 8 la 12:30, dupa care un tur de forta...Cu valiza dupa mine, am plecat de la hostelul unde am fost cazati cu totii (am stat o noapte in Bruxelles toata grupa), am luat metroul pana la Gara de Nord din Bruxelles, m-am urcat in trenul de Bruges si...aici sunt. Si da...trebuie sa recunosc...nu m-am simtit niciodata mai puternica decat ma simt acum. Mi-am dat seama ca nu am nevoie de nimeni care sa-mi care valiza sau sa ma tina de mana ca sa nu ma simt singura. Ma pot descurca si singura si uneori chiar imi place sa fac asta. Mi-am petrecut seara plimbandu-ma pe stradutele din Bruges si mancand scoici la o terasa din Place Burg, admirand arhitectura locului. Mi-am dat seama ca aveam nevoie de toata experienta ultimelor saptamani ca sa ma cunosc mai bine pe mine. Ca am nevoie de timpul asta petrecut eu cu mine, pentru a putea sa ma dedic unei vieti in doi. Ca asta e poate si motivul pentru care nu sunt inca iubita, logodnica, sotia cuiva. Pentru ca trebuia sa ma cunosc eu pe mine, sa stiu cine sunt, ce pot si ce vreau, inainte sa cunosc pe cineva si sa ma astept ca el sa-mi spuna cine sunt si ce vreau...De data asta, ma simt cu adevarat puternica. Si asta inseamna ca sunt CINEVA.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
Hello honey,
Imi este foarte greu sa-ti explic ce am simtit in momentul in care ti-am citit intr-o singura jumatate de ora ultimele 3 postari (asta pentru ca saptamana aceasta nu am avut timp sa intru sa mai vad ce faci, zici, gandesti) si imi este si mai greu sa scriu cu ochii lacrimand dupa acest tur al unora dintre cele mai frumoase simtiri pe care le vom avea: maturitatea. Vezi, cred ca s-au cam grabit majoritatea sa spuna ca maturitatea vine cu varsta, dupa 18 ani. Eu cred ca maturitatea nu are nimic de-a face cu varsta, sunt total independente, nic macar nu se intersecteaza. Mai degraba as spune ca are legatura cu experientele de pana la o anumita varsta.
Trairile tale se regasesc in inima multora dintre noi, unele le constientizeaza, altele nu (si nu stiu ce pierd), dar concluzia ta este perfect valabila tuturor. Si asta imi aduce aminte de un concept dupa care ma ghidam, inainte de a deveni "logodnica cuiva", si anume: Nu intra intr-o relatie decat atunci cand ai un bagaj propriu de cunostinte, sentimente, trairi si principii. Doar atunci o sa pot, la randu-mi, oferi si nu voi astepta numai sa primesc.
Te felicit pentru interventia avuta la sediul NATO si iti doresc sa ai cat mai multe zile minunate in care sa intalnesti oameni cu care poti discuta controversat tocmai pentru a avea tot atatea ocazii de a constientiza ca esti despteapta si ca meriti sa te faci auzita. Stii, noi, prietenele tale am crezut si credem in continuare ca esti o fata fff desteapta si pe langa asta si draguta si descurcareata dar, vezi tu, noi, prietenele tale, am avut ocazii in care actiunile si vorbele tale ne-au argumentat aceasta credinta. Mai era nevoie sa-ti argumenteze si tie, iar acest lucru se intampla de obicei atunci cand nu se afla cineva langa tine care sa-ti spuna " Bravo! Te-ai descurcat de minune acolo si acolo" ci atunci cand nu mai este nimeni si trebuie sa iti spui tu tie. Recunosc ca o sa-mi fie dor si ca tin mult la "LittleMissNice" dar si ca imi place deja f mult "Miss East-European Girl" :)
Cu toate ca pana acum nu am avut timp sa-ti scriu (ce-i drept lungimea posturilor tale ma face sa fiu putin temerara in incercarea de a adauga ceva script-ului tau perfect rotund ca forma si continut)sa stii ca iti citesc postarile des si cu mult drag.
Te sarut!
Trimiteți un comentariu