Bye Bye Miss NiceGirl

“Life is like a box of chocolates…you never know what you’re gonna get…”, spunea Forrest Gump. Si da…viata e ca o cutie cu bomboane de ciocolata. Niciodata nu poti stii cum iti este norocul…daca nimeresti glazura dulce de vanilie sau dimpotriva…ciocolata amaruie. Pana la urma insa…cutia de bomboane n-ar mai fi aceeasi daca una din cele doua ar lipsi. Pentru a aprecia vanilia…ai uneori nevoie de gustui amarui al ciocolatei negre...

Recunosc…sunt o fata rasfatata. Sunt una dintre acele fete despre care se spune ca au fost ,,crescute in puf”. Da…si nu mi-e rusine de asta. Am doi parinti minunati, care ma iubesc si pe care ii iubesc din tot sufletul, doi unchi care sunt tot ca doi parinti pentru mine…am avut parte de niste bunici minunati, care vegheaza asupra mea de acolo de sus…si, pe langa asta, am in jurul meu oameni pentru care insemn ceva. Si da…daca asta inseamna sa fiu o fata ,,crescuta in puf”…da…recunosc…sunt una dintre ele.

Niciodata nu m-am gandit cat de minunata e viata in casa parintilor. Cat de simplu e totul, cat de lipsita de griji e fiecare zi, cat de reconfortant e sa ajungi acasa seara si cineva sa te astepte cu bratele deschise, sa te intrebe cum a fost ziua, sa te sarute pe frunte si sa te mangaie cu drag. Intotdeauna mi s-a parut ca astea sunt cumva ,,default”, ca sunt acolo, intotdeauna, fara sa implice vreun efort deosebit din partea mea. Ca si cum le meritam.

Acum sunt intr-o camera de hotel, scriind la laptopul meu roz. M-am plimbat singura printr-un oras strain, in care nu cunosc pe nimeni care ar putea sa imi spuna o vorba buna, sa ma ia in brate cu drag sau sa ma sarute pe crestet. Nici macar pe cineva care sa ma intrebe ce mai fac. Tocmai mi-am facut bagajul pentru a ma intoarce in Leiden. Leiden...noua mea casa. Maine la ora 2 voi lua avionul care ma va duce inapoi in camaruta mea cu vedere la gradina din fata campusului, unde in cea mai mare parte a timpului sunt eu...si laptopul meu roz. Camaruta in care invat, in care dorm, in care de multe ori visez la lucruri minunate...precum ar fi camera mea de acasa. Imbratisarea parintilor. Sarutul cuiva caruia sa-i pese. Viitorul care ma asteapta...

In ultima luna am invatat mai multe despre mine decat am facut-o in 23 de ani.
Am invatat ca pot sa am grija de mine, ca pot sa convietuiesc eu cu mine, ca pot sa spal rufe (si nu numai albe, ci si colorate, imagine that  ), sa duc gunoiul, sa fac ordine in camera zilnic, sa sterg praful odata pe saptamana, sa-mi fac cumparaturile saptamanale la Spar sau Hoochvleet si sa carabanesc doua sacose imense pe jumatate de kilometru de piatra cubica.

Am invatat ca pot sa merg oriunde imi pun mintea, chiar daca nimeni nu vine cu mine. Ca pot sa merg cu trenul fara sa ma simt singura...Ca pot sa ma plimb 5 kilometri pe zi, pe stradutele din Leiden, cu castile in urechi, fara sa ma simt vreun pic stinghera. Ca pot sa imi tarasc valiza pe aceeasi piatra cubica, pret de vreo 3 kilometri (intre campus si gara), la ora 3 noaptea, ca sa prind trenul care ma va duce la aeroport pentru a-mi asuma cel mai mare risc pe care mi l-am asumat pana acum. Si...poate cel mai important...am invatat ca uneori cel mai important lucru este sa-ti asumi acel risc. Fara sa te gandesti macar la ceea ce va urma, la ceea ce se va intampla. Pur si simplu sa ai curajul sa faci ceea ce ai de facut. Iar daca iese rau, sa stii ca drumul in sine a meritat cu prisosinta...

Eu, fata timida si linistita, am aflat ca pot sa pun intrebari incomode.Ca pot sa sustin lucrurile in care cred. Ca pot sa fiu singura intr-o mare de straini si sa ma simt puternica. Ca pot sa-mi scriu un proiect singura intr-un aeroport, in asteptarea unui zbor de conexiune.Ca pot sa-mi asum si sa fiu mandra de eticheta de ,,the only non-American”, ba chiar sa ma simt speciala, deosebita. Ca nimeni nu ma poate face sa ma simt prost fara consimtamantul meu...Ca pot sa beau un pahar mic de cidru (singurul alcool pe care l-am baut de cand sunt acolo) . Ca sunt capabila de mai multe decat am crezut ca sunt capabila...si mai ales, ca sunt mai puternica decat credeam. Am descoperit, vrand nevrand, ca intr-adevar, cum spunea Elinor Roosvelt...femeile sunt ca pliculetul de ceai. Nu-ti dai seama de taria lor pana nu le dai drumul in apa fierbinte...

Sunt singura in camera mea de hotel. Eu, fata rasfatata, sociabila, careia nu ii place singuratatea. Tocmai am vazut un episod din Sex and the City, mi-am facut valiza si mi-am pus ordine in ganduri. Si, pentru prima oara, m-am simtit mai puternica decat m-am simtit vreodata. Am simtit ca intr-adevar...sunt pe drumul cel bun. Chiar daca drumul mai implica uneori si un gust amar, chiar daca uneori ma mai impiedic si ma lovesc, chiar daca sunt neindemanatica si mai sparg cate un pahar sau imi frang inima...important este ca am reusit. Sunt aici. Si voi reusi in continuare. Dumnezeu de Sus ma va ghida si ma va calauzi pe calea pe care trebuie sa merg. Pentru ca El m-a adus aici cu un sens. Mi-a pregatit o cutie frumoasa cu ciocolata...si a avut suficienta incredere in mine pentru a strecura si cate o bomboana amaruie din cand in cand. Stia ca voi putea sa trec peste gustul ei amar si sa ma bucur apoi de dulceata vaniliei... stia ca o mica amaraciune nu ma va face sa renunt la ciocolata...stia ca sunt in stare sa fac ceea ce fac acum...Cineva, acolo Sus...are incredere in mine...

Camera aceasta de hotel...mica, ingramadita si usor trista...va ramane mereu in amintirea mea ca locul in care mi-am facut curatenie in ganduri. Da...curatenie generala. In ganduri, in vise...chiar si in prietenii. Am invatat si ca uneori trebuie sa dai drumul trecutului si sa nu te mai uiti inapoi daca vrei sa iti fie bine in viitor. Ca e mai bine ca unii oameni sa ramana doar in gand...si sa-ti amintesti candva de ei cu un zambet...dar sa nu-i lasi sa-ti faca rau. Sa nu lasi pe nimeni sa-ti faca rau. Poate asta e cea mai mare lectie pe care am invatat-o. Ca trebuie sa lupti TU pentru TINE, fiindca nimeni altcineva n-o va face in locul tau. Iar daca cineva te acuza de egoism...pune-l sa se uite in oglinda... Si aminteste-i ca „Little Miss NiceGirl” nu mai locuieste aici...