Prima saptamana in Leiden

Nu am mai scris de vreo saptamana pe blog, asta pentru ca saptamana care a trecut a fost absolut plina si crazy. Vinerea trecuta am avut ,,Orientation day", o zi in care profesorii nostri s-au perindat ca sa ne explice cam ce ne asteapta in urmatorul an (au fost toti profesorii, inclusiv cei de la urmatoarele campusuri, din Londra, Geneva si respectiv Viena). Ni s-a facut un tur al Leidenului, ca sa stim sa ne descurcam prin orasel (tur care a fost util mai mult americanilor, care nu prea erau obisnuiti cu orasele europene).

In weekend am fost la Amsterdam cu tot grupul si...pot spune ca orasul asta a fost pentru mine o f.mare dezamagire. Mare de tot! De ce? Ei bine, da...e frumos dpdv arhitectural(desi, cu toata obiectivitatea, Leidenul ii da clasa...e o bijuterie de oras, mult mai curat si mai ingrijit), dar e destul de murdar iar lumea e...ca sa nu folosesc cuvinte prea tari si sa raman in registrul elegant ,,de cea mai joasa calitate". Ce mi-au vazut ochii pe-acolo...mai bine ma abtin. E un oras frumos de vizitat, e interesant sa te plimbi pe stradute 2-3 ore si sa te familiarizezi cu atmosfera, dar...cam atat. Nu e genul de loc in care sa-mi doresc sa revin. In nici un caz. Pot spune doar atat - am fost sa cumpar timbre si deasupra casei de marcat era agatat un mini-stand cu pliculete de seminte de cannabis, sub sloganul ,,Grow your own Cannabis". I rest my case...

Luni am avut a doua parte de ,,orientation", plus inceperea cursurilor (la primul curs am avut deja de predat un short-paper pe tema ,,The international system has changed both politically and economically from the end of the Cold War"). Si da...era doar prima zi. A doua zi am avut International Law, cu un profesor german, Volker Nehrlich (pentru fetele care citesc blogul...cuvantul cel mai potrivit este ,,papusel" :) - blond, ochi albastri, gropite in obraji,accent german, usor timid datorita faptului ca noi eram multi si nu era obisnuit cu clase asa de mari, de formatie avocat, lucreaza la International Court of Justice, in Haga. Super-destept tipul, dar tipic german, pe care cu greu il scoti din gandirea lui. Initial, la orientarea de vineri, ni se prezentasera niste sliduri in Powerpoint cu toti profesorii nostri, printre care si el (dar cu o poza in care...honestly, arata oribil). Cand a aparut la curs si toate fetele incepusera sa-si dea ochii peste cap (Americans...), una dintre colege, o fata de culoare pe nume Cynetta(care..Doamne...cat de mult seamana ca stil cu Mamma Morton din Chicago...fara nici o gluma :) ) il abordeaza frontal ,,Oh...you look much nicer than in the that atrocious picture that they had shown us on Friday"... Compliment? I'll say! :))

Din cele 2 cursuri pe care le-am avut cu el pana acum, pot spilcui urmatoarele ,,vorbe de duh", spuse involuntar, dar care ne-au facut sa-l indragim si mai tare (desi e el cam batos, dar e tip de treaba):
"I am a lawyer...that's why I always enjoy meeting normal people..."
,,Now here's a brief outline of what you will need to ENDURE for the next two months"
,,The Geneva treaty is one of the sexiest treaties, for us lawyers..."
,,A way of imposing sanctions on a country is by banning sports and culture as well... For example, the ban of rugby and football matches really put pressure on people who like these...well...these strange sports"

Celalalt profesor, de International Relations, este un sudafrican(alb, of course), Leonard Solly Suransky, un mosulet de nota 10, care a fost foarte impresionat de faptul ca eu sunt singura non-americanca din Global MA si a raspuns pozitiv la intentia mea de a-mi face teza finala la el pe o tema legata de problematica Romaniei, respectiv legat de deportarile in Baragan, o experienta prin care au trecut si bunicii si mama mea. Abia astept sa ma apuc de proiectul asta, stiu ca o sa iasa ceva grozav.

Ce am mai facut saptamana trecuta? Am iesit in oras cu colegii, am fost la Bruxelles (SUPERB-SUPERB-SUPERB-SUPERB ORAS), isi merita cu prisosinta titlul de capitala a Europei, e o minune (voi pune poze pe Flickr pt sustinerea afirmatiilor mele). In rest...am stat si am citit. Partea frumoasa este ca avem campusul situat exact intr-o zona rezidentiala linistita (Hugo de Grootstrat) si sunt f.multe banci pe malul canalelor, unde poti sta sa citesti in liniste. E o adevarata placere.

Colegii mei sunt niste haiosi, ce pot sa spun...sunt mult-mult-mult mai draguti decat mi-as fi imaginat vreodata. Deja suntem o gasca, de fapt ne spunem ,,family" :), duminica e ziua cand avem ,,family dinner" si in rest petrecem f.mult timp impreuna, uneori stam de povesti pana inspire ora 2 noaptea (cu discutii f.interesante, de la mancare la politica, discriminare, problematica globala, etc).

Iata-i si pe colegii mei:

-Afsheen - din Utah (da, statul mormon, dar el nu e mormon, sau cel putin nu pare). E o adevarata figura. E genul de om cu extraordinar de multe idei, dar cu mijloace limitate de exprimare a lor. Cand incepe Afsheen sa explice ceva...sa te feresti...ca nu stii de unde incepe si unde termina. Din cauza asta e destul de luat peste picior de catre restul colegilor, care, de cate ori incepe el sa spuna ceva (si believe me...e chiar ingrozitor de greu sa-l urmaresti vorbind), se vad zambete si cate un ,,Here goes Afsheen".
Replica lui memorabila de pana acum, livrata profului de International Law: "Plenipotentiary...now that's a great word! Ever since I first read it, I said to myself 'That's I what I wanna be - a Plenipotentiary!"

-Preethi - originara din India, dar traieste de multi ani in State. E o tipa foarte haioasa si mai ales desteapta. S-a ofensat foarte tare cand unul din profii i-a spus in gluma "Bollywood Star".

Preethi & Afsheen

-Patrick - jumatate irlandez, dar originar din Boston, e un tip de milioane. Cand e vorba de vreo gluma sau de ceva distractiv, Patrick e sufletul petrecerii. E genul de american care face cate 50 de abdomene pe zi, dimineata si seara, ca sa se mentina in forma.

Patrick

-Cynetta - dupa cum spuneam, Mama Morton din Chicago. Culmea e ca e chiar din Chicago :) Cynetta e ,,mama tuturor", exact genul de negresa pe care o vezi prin filme alergand cu facaletzul dupa sot si copii. E insa foarte haioasa si m-am imprietenit cu ea.

Cynetta

- Andy - un tip foarte simpatic si haios, dar cu preferinte de ordin sexual asupra carora majoritatea dintre noi au dubii. Eu una as vota ca e in tabara cealalta, dar oricum asta nu e relevant, atat timp cat e un tip extraordinar de amuzant. Poza asta de mai jos se poate intitula ,,Shiny" :)) El avea tricou si eu pantofi ,,shiny".

Andy & me

- Dina - jumatate italianca, tot nascuta si crescuta in US, e o tipa draguta, genul de ,,next door neighbour" american. Mai in gluma, mai in serios, baietii au poreclit-o ,,Jessie Spano"(dupa personajul din ,,Saved by the Bell".

Dina & Andy


- Jorge & Melissa - sunt impreuna, desi sunt f.diferiti. Ea e o tipa de genul ,,nu te apropia...", foarte rece si destul de cu nasul pe sus, care nu vorbeste aproape cu nimeni, in schimb el e un latin absolut, de cate ori il vezi e numai cu zambetul pe buze si spunand glume. In definitiv, cred ca se completeaza. Si..ca un fapt divers, tatal Melissei e unul dintre acei oameni pe care ii vezi prin filmele americane ,,reconstituind" Razboiul Civil (cu haine de epoca, nebarbieriti, cu pusti pe umar...da....se pare ca nu exista doar in filme) :))). M-a amuzat f.tare, n-as fi crezut ca exista cu adevarat oameni care fac asta.

- Alyssa - unguroaica la a 10-a spitza (dar foarte diluat evident, pt ca e o fata f.de treaba)

-Jane - americanca traita in Canada. E cea mai mare dintre noi ca varsta, dar e o tipa foarte dezghetata si haioasa. Poti sa vorbesti cu ea de orice
Jane(stanga) si Alyssa(dreapta) (eram toti obositi dupa Orientation Day)

- Liz - foarte simpatica si deja sunt partenera cu ea si Afsheen la un proiect, asa k o sa putem interactiona si mai mult.
Liz(stanga), Alayna si Andy


- Alayna - o fata de nota 10. Chiar daca la inceput nu eram f.apropiata de ea, am iesit intr-o zi la o pizza si ne-am imprietenit. E o fata f.de treaba si m-a impresionat situatia ei. Tatal ei a fost diagnosticat cu cancer chiar inainte ca ea sa plece...si sta cu sufletul la gura gandindu-se la starea lui. E o fata f.sensibila si sper sa fie totul bine pt ea in final.
Alayna & Me

Primele doua zile in Leiden

Pentru ca nu am avut acces la net in primele zile, dar mi-am scris insemnari in format electronic, le pun acum pe blog, cand in sfarsit am ajuns in camera mea din campus.

22.08.07

Prima mea zi in Leiden

Am ajuns in Leiden… Hooray! J Dupa un zbor de 3 ore cu avionul (care parca a trecut f.repede), am ajuns pe Aeroportul Amsterdam Schiphol si apoi la Leiden. Am avut de ales intre a lua trenul si a lua un taxi care sa ma duca la Leiden(sunt 30 de km intre Amsterdam si Leiden) si, pentru ca eram cam obosita si cu bagaje, am decis in favoarea taxiului. Nici nu pot sa incep sa vorbesc despre ce fel de autostrazi au olandezii…pot spune doar ca am facut cam 15 min intre Amsterdam si Leiden…asta spune totul.

Pentru ca e o lume nu mica, ci FOARTE mica, soferul de taxi m-a intrebat de unde sunt si, cand i-am spus ca din Romania, a inceput sa-mi vorbeasca intr-o romaneasca stricata. Cum asa? Ei bine, avea prieteni in Romania (culmea, chiar in Botosani, orasul mamei mele J), vizitase toata Romania (mi-a facut capul calendar enumerandu-mi toate orasele prin care a fost si ce a vazut) si prietena lui era romanca si locuia cu el in Amsterdam. Desi nu prea aveam chef de conversatie si preferam sa admir peisajul, a sunat-o pe prietena lui si mi-a dat-o la telefon, pentru ca, citez ,,tare bucura vorbeste cu romani”. Pentru ca omul era extrem de vorbaret si prietenos, am zis sa nu fiu nepoliticoasa, asa ca am vorbit la telefon cu prietena lui, care parea o fata de treaba, romancutza de-a noastra.

Dupa asta, mandru nevoie mare, omul nostru a simtit nevoia sa-mi impartaseasca si din gusturile lui muzicale, pentru ca si-asa eram ,,intre romani”(el se considera deja roman, dupa propriile afirmatii) si, ca sa am si show de divertisment, a inceput sa-mi fredoneze un ,,Suparat, suparat sunt Doamne suparat…”(care se pare ca a devenit hit international…) si mi-a aratat colectia lui de cd-uri cu muzica din Romania (respectiv manele). Calatoria cu taxiul s-a incheiat pe ritmuri de Guta, Adi de la Valcea si care-or mai fi, cert e ca erau ceva cu dusmani, valoare, femeile care ,,ma paraseste” si altele. Nu stiu cat intelegea amicul taximetrist din ele, un lucru e sigur - ii placeau la nebunie. Am fugit de manele in Bucuresti si am dat de ele in Olanda…now that’s ironic!

M-am cazat la Golden Tulip Leiden, hotelul care va fi punctul de intalnire cu colegii si profesorii mei. Cei de la facultate au preferat sa ne cazeze mai intai pt o zi la hotel, sa ne intalnim si sa punem la punct detaliile organizatorice, dupa care sa ne transferam in campus. M-am cazat asadar si m-am dus sa explorez putin oraselul. Colegii mei vor ajunge in cursul zilei de maine, iar maine seara e primul ,,get-together” cu profesorii.

Leiden este o surpriza incredibila pentru mine. Chiar daca ma asteptam sa fie un oras cochet si frumusel, tipic olandez…realitatea mi-a intrecut asteptarile. Este un orasel superb, cu stradute pietonale, cu niste cladiri care par desprinse dintr-o carte de povesti ale copilariei(toate in stil olandez, cu fatada din caramida in diverse culori, aranjate cu mult bun-gust, cu flori in balcoane, efectiv pare totul ireal de linistit si de asezat). Am iesit in cautarea facultatii (deh…curiozitatea nu mi-a dat pace J) si mi-am descoperit campusul. E asezat chiar pe malul unuia dintre canalele care strabat Leidenul si are o pozitie extraordinar de frumoasa, cu vedere la toate cladirile in stil vechi de pe celalalt mal. Pe canalul respectiv se fac si plimbari cu vaporasul si e o atmosfera extrem de romantica si boema. Superb!

Pentru ca tot eram pe Boomarkt, strada unde se afla facultatea, am luat o gustare la o pizzerie foarte draguta, situata chiar vizavi de facultate. „La Piccola Italia”, un local tipic italienesc (unde bucatarul era turc sau pakistanez, dar de cand cu globalizarea asta nu mai e de mirare nimic J ) unde se face o pizza „adevarata”. Foarte buna, intr-adevar, am mancat o ,,Capricciosa” ca la ea acasa in Italia.

Am identificat si cateva elemente de interes pentru urmatoarea perioada, gen supermarketuri, cafenele, librarii, biblioteci, dar explorarea de abia acum incepe.

Oricum, un lucru este cert – orasul e absolut superb!

23.08.07 - A doua zi

Astazi am inceput sa ma obisnuiesc cu orasul, deja am cateva repere si pot spune ca l-am strabatut aproape in intregime, mai ales ca este foarte micut. Din 100.000 de locuitori, 10.000 sunt studenti, fiind oras universitar, deci e intr-adevar o mica oaza de liniste in lumea asta agitata. Imi face placere sa-i privesc pe oamenii care trec pe strada, au o mina atat de relaxata, sunt atat de impacati cu vietile lor asezate si tihnite, incat aproape ca locul asta incepe sa ti se para ireal.

Am facut aproximativ 400 de poze in doar 2 zile de cand sunt aici, si asta pentru ca nu ma mai satur sa fotografiez toate minunile de prin orasel. Nici o cladire nu seamana cu alta, toate au cate ceva deosebit, iar stradutele sunt extraordinar de pitoresti si de frumoase. Aproape tot orasul are strazile pietruite si impresia de vechi pe care o lasa ii accentueaza farmecul. Cand ma uit la unele din cladirile de aici, chiar ma simt ca in paginile unei carti de povesti, pentru ca totul este ,,prea perfect”. Toate la locul lor, totul asezat, totul cochet, totul curat, ca scos din cutie. Zici ca este un oras construit de cineva, cu copacii din hartie(pentru ca totul este de un verde incredibil si aproape ti se par ,,artificiale” plantele pe care le vezi), cu cladirile din bucatele de lego si cu oamenii ,,soldatei pe o planseta de joc”.

E o intreaga nebunie cu bicicletele, sunt MII...si trebuie sa fii atent la tot pasul sa nu dea peste tine vreunul, fiindca drepturile biciclistilor le depasesc pe cele ale pietonilor...sunt mai multe piste de bicicleta decat trotuare...asa ca trebuie sa ai mare grija.

Preturile sunt neasteptat de mici pentru Olanda, care e o tara destul de scumpa...si...culmea, chiar si comparativ cu restul Europei. Justificarea vine din faptul ca este un oras universitar si majoritatea magazinelor si localurilor practica ,,preturi studentesti”.

Am intrat intr-un magazin foarte frumos, de decoratiuni interioare si am ramas uimita de cate minunatii poti sa cumperi...tot felul de maruntisuri de care nici nu stiai ca ai nevoie (pana cand oamenii de afaceri s-au decis sa inventeze nevoile respective...:) ), de la dopuri pentru sticle in diverse culori si modele, pana la linguri din lemn sculptate cu diverse figurine. Absolut orice iti doreste inima. Mi-a placut mult atmosfera din magazin, una realmente ,,high class”, desi era vorba de un magazin de lucruri marunte pentru casa – se auzea muzica clasica si toate obiectele erau asezate dupa culori, dupa partea casei careia ii erau destinate si...ce mi sa parut cel mai dragut...obiectele erau combinate intre ele, pentru a-ti sugera diferite moduri de utilizare. Cel care a facut designul magazinului a fost, cu siguranta, un om foarte meticulos.

O curiozitate – in Olanda nu prea aveti ce face cu bancnote mai mari de 50 de euro, pentru ca 99% din magazine nu accepta asa ceva. Le este prea frica de falsuri, asa ca te refuza cu zambetul pe buze. Poti sa mori de foame cu bani in buzunar daca nu ai bancnote de 5, 10, 20 sau 50 si indraznesti sa le fluturi sub nas o hartie de 100 de euro. Am incercat sa cumpar ceva cu o asemenea hartie, pentru ca nu aveam nimic schimbat si m-au refuzat in 3 locuri. Pana la urma m-am dus la banca si am schimbat in bancnote mai mici... Problema e ca nu toti accepta si carduri...ceea ce e si mai problematic, ajungandu-se la discutii de genul ,,Nu acceptam 100 de euro. –Ok, dar acceptati card? - Nu acceptam nici card”...in urma carora ajungi tot la banca (aici toate bancile se inchid la ora 5 fix) sau la bancomat(care e ,,adaptat” la cerintele locale si iti da banii in bancnote de maxim 50 de euro).

Nu foarte multi stiu ca Leidenul este orasul natal al lui Rembrandt, cel mai vechi oras universitar din Olanda si al treilea ca vechime din Europa (dupa Salamanca si Padova).

Olandezele sunt...ok...sa incerc sa nu fiu rautacioasa... Hm...nu pot! J Olandezele sunt urate cu spume. Sunt inalte, masive, cand le vezi trecand pe strada doar lungimea parului si machiajul le diferentiaza fundamental de populatia de gen masculin, mai ales ca stilul lor vestimentar e unul dezastruos (sleampat e putin spus), iar ,,feminitatea” e un termen de care au auzit probabil doar in dictionar. O olandeza ,,average” are mana aproape de grosimea unui picior de-al meu. Asta cred ca spune tot...:) Cat despre olandezii de gen masculin...destul de spalaciti si cu o fizionomie tipica tarii lor(toti seamana intre ei, sau cel putin asa ii vad eu), inalti cat usa si robusti, imi par destul de antipatici la prima vedere. Sunt si foarte multi negri, arabi si toate natiile pamantului, dar parca totusi, fata de ce vazusem in Scandinavia (unde erau mai multi negri si arabi decat albi) aici e ceva mai bine.

O mancare cu mare trecere la olandezi sunt cartofii prajiti cu maioneza sau ketchup, pe care ii gasesti de vanzare in orice magazin tip fast-food si la orice ghereta care vinde mancare. Nu au nimic deosebit(initial am crezut ca e vorba de vreun sos...dar e pur si simplu maioneza sau ketchup obisnuit), dar olandezii sunt innebuniti dupa asa ceva. Am luat si eu, de curiozitate, sa vad cum este...dar nu e mare lucru, chiar nu-mi dau seama de ce sunt asa de mari amatori de cartofi.

Mi-am cunoscut colegii...care sunt f.simpatici, chiar mai simpatici decat ma asteptam. E un grup destul de eterogen, in sensul ca in afara de mine toti sunt americani, insa americani de diverse origini. Avem un portorican, o filipineza, o unguroaica la a treia spita(care, contrar asteptarilor, e chiar o tipa ok), un mexican, o italianca...iar cea mai amuzanta chestie in toata treaba este ca in afara de portorican si de spaniol, care isi cunosc ,,limba materna”, ceilalti nu vorbesc altceva decat engleza(cum sta bine oricarui american) J Cea mai amuzanta treaba a fost ca „indianca” cu care mai vorbisem pe messenger si care avea la avatar o poza de FEMEIE (subliniez, de FEMEIE), s-a dovedit a fi un „indian” :D, as in ,,de gen masculin”. Toti au fost socati, pt ca toata lumea avea impresia ca el e o „ea”, tot din cauza pozei. Apparently, era o poza cu prietena lui or something. Dar a fost amuzant! :D

In ,,cohorta” mea(asa se numesc cele doua grupuri in care suntem impartiti – primii care incep in Leiden, ca mine si ceilalti care incep in Londra, asa si-au ales ei) sunt 13 persoane, destul de simpatici din cate am vazut, cred ca totul va fi f.bine. Partea frumoasa este ca, datorita unor factori asupra carora n-am fost informati, dar sincer...nu ma intereseaza J , vom sta in camere single in campus, si nu in camere duble cum fusese vorba initial. Nu pot spune cat de bucuroasa sunt din cauza asta...nu ca mi-ar displacea sa impart camera cu o colega, dar totusi...sa am spatiul meu personal suna fffff bine J. Great!

Am avut si o seara cu peripetii...intorcandu-ne de la localul unde am fost sa socializam (si unde, by the way, am mancat ceea ce numesc ei ,,pancake with ham and cheese”, care seamana cu o pizza dar pe blat de clatita...f.gustos), ne-am urcat 7 persoane intr-un lift de 8 persoane(deci nu depaseam greutatea), am apasat pe buton si...surprise, surprise...nu s-a intamplat nimic, dar nici nu am mai putut iesi. Au chemat fire-department, care au venit in vreo 30 de minute, timp in care am stat intr-o camaruta minuscula de lift si am facut glume pe seama ,,socializarii” noastre ad-hoc. Funny or not, una dintre fete si-a pierdut bagajele la aeroport (la modul ca ,,Domnisoara...n-avem nici cea mai vaga idee unde sunt bagajele dvs...”...ceea ce e absolut cumplit) si spusese inainte sa ne urcam in lift ca ,,Well...if the elevator gets stuck, it will probably be my fault, I’m with the bad luck”. Ironic sau nu...spusele ei s-au adeverit. Norocul ei ca nu mai stam cate 2 in camera, ca altfel cred k ar fi avut probleme sa-si gaseasca o colega de camera J

Coordonatorul nostru de proiect e un tip foarte simpatic, american la vreo 45 de ani, dar locuieste de 20 de ani in Elvetia si spune ca nu s-ar mai intoarce in SUA decat legat fedeles si fortat cu armata si politia. Asta e ca intr-un banc...americanii vor sa iasa din SUA si noi vrem sa intram in ea :D. A fost f.impresionat de faptul ca stiam Elvetia si ca vorbesc 5 limbi straine (ceea ce, sa fim sinceri...pentru un american e ca si cum i-ai spune ca ai brevet de astronaut...), ceea ce nu pot spune ca nu m-a magulit (ca nah...cui nu-i place sa fie laudat :D ).

Am aflat si o super-veste – campusul din Elvetia (din ianuarie) se afla de fapt la Versoix(exact langa Geneva, o localitate superba, unde isi are resedinta Regele Mihai, by the way) si este de fapt un hotel f.vechi si de renume, care a fost renovat in totalitate si transformat in campus Webster. Noi vom fi prima promotie care va locui in el. Well isn’t that TOTALLY COOL? :D

THE day

Astazi mai mult ca oricand m-am gandit la conceptul de ,,perspectiva". Perspectiva asupra lucrurilor, asupra deciziilor pe care le luam, asupra lucrurilor pe care ni le dorim. Mi-am dorit atat de mult acest moment si, cu toate astea, azi de dimineata m-am trezit putin stinghera si cu un sentiment ciudat: ,,Maine plec...de maine incep un nou capitol din viata mea". Evident, nu are sens sa dramatizam, e vorba de o plecare de cateva luni, presarata cu suficiente vacante incat nici absenta mea sa nu fie insuportabila pentru familie si nici dorul meu de casa sa nu atinga cote alarmante. Cu toate astea...am avut un sentiment ciudat. Acel sentiment ca ,,Ok...a venit momentul. De ce nu ma simt hoooray-hoolala si nu sar in sus de bucurie?". Am stat sa ma gandesc putin la asta si am ajuns la concluzia ca totul este, cum spuneam mai sus, o chestiune de perspectiva si respectiv de pierdere a perspectivei.

M-am gandit la toate lucrurile pe care le ,,pierd" oarecum cu plecarea: renunt la camera mea confortabila de acasa, la toate lucrurile mele atat de familiare si dragi, la casa plina de rasete si glume spuse in familie, la spatiul meu personal si plec intr-o aventura in care sunt singura, printre colegi americani pentru care sunt ,,very exotic" prin originea mea est-europeana dar care nu ma inteleg si cu siguranta nu-mi impartasesc multe conceptii de viata, intr-un campus universitar in care voi imparti o camera cu o colega absolut necunoscuta, voi imparti spatiul meu personal atat de pretios(un copil singur la parinti intelege la ce ma refer :) ) si voi putea vorbi cu cei dragi mie doar prin telefon sau pe mess. Ei bine da...din punctul asta de vedere, strict matematic, poate stinghereala mea isi avea o justificare. Din punct de vedere uman insa...mi-am dat seama ca am pierdut perspectiva asupra lucrurilor. Asa cum li se intampla sportivilor de performanta, care uita la un moment dat de ce s-au apucat de sportul respectiv si incepe sa li se para o corvoada, la fel si eu am uitat motivele care m-au indemnat sa incep aceasta experienta si sa imi DORESC din tot sufletul sa o am. Am pierdut imaginea de ansamblu, am uitat de firul conector care leaga totii pasii pe care i-am parcurs pentru a ajunge aici. Si cu cata ardoare mi-am dorit sa ajung aici!

In clipa asta, pot spune ca o inteleg pe o prietena de-a mea pe care o auzisem putin ,,speriata" de apropiata ei casatorie. Desi e extraordinar de fericita si indragostita, am simtit la un moment dat o usoara stinghereala si o teama. Teama de a renunta la ceva pentru ceva cu totul nou. Atunci nu am inteles-o si poate ca nici n-as fi putut. Nu-mi dadeam seama de ce ezita in fata a ceva ce si ea si viitorul ei sot isi dorisera atat de mult. Nu era insa vorba de ezitare. Era vorba doar de teama de necunoscut. O teama pe care nu credeam sa o am, eu...cea care am iubit mereu calatoriile si mi-a placut sa fiu ,,hoinara". Dar...se pare ca pana si eu am avut acest sentiment.

Asa cum prietena mea a reusit sa treaca peste stinghereala ei amintindu-si de sentimentele dintre ea si sotul ei, de viata pe care si-o vor cladi impreuna, asa si eu am regasit sperantele si visele pe care le aveam acum un an in legatura cu acest moment. Asteptarea, emotia, dorinta de a FACE ceva in domeniul diplomatiei, pe care l-am dorit mereu. De atunci si pana acum, prioritatile s-au schimbat, mi-am clarificat multe din telurile pe care le aveam, mi-am identificat exact terenul pe care imi doresc sa activez, am renuntat la unele lucruri pentru a imbratisa altele.

Si da...stinghereala mi-a disparut. Aventura e gata sa inceapa. Da...voi fi singura, voi fi o romanca intr-un masterat 99% american (eu fiind restul de 1% :) ), intr-o tara straina, intr-o aventura minunata pe care mi-am dorit-o enorm. Iar cand ma voi intoarce acasa, cu siguranta voi fi trait o experienta unica. Cei dragi mie sunt aici si vor fi aici si cand ma voi intoarce. Diferenta va fi ca, la intoarcere, voi sti mai multe despre mine si despre ceea ce imi doresc sa fac. Incepe anul meu. Eu cu mine...

Count your blessings...count your friends...

Acesta a fost un weekend foarte special pentru mine. Fiind probabil si ultimul weekend dinaintea plecarii si momentul in care numaratoarea a intrat pe " 3...2...1 ", a fost un weekend incarcat de surprize. Surprize MARI ;)

Pe langa surpriza pe care am primit-o si care a fost chiar cel mai frumos cadou de plecare absolut neasteptat, am avut ocazia sa ma intalnesc cu unii dintre cei mai dragi prieteni ai mei intr-un interval de timp foarte scurt. Practic am concentrat un numar mare de persoane importante pentru mine in doar doua zile si, efectiv, in cateva ore. Intalnirea cu fiecare dintre ei m-a incarcat cu multa energie pozitiva si cu mult elan pentru viitor si mi-am dat seama inca odata cat de mult inseamna prietenii pentru mine. Cat de mult ar trebui sa insemne pentru orice om...

Am de gand sa iau imbratisarile voastre cu mine, undeva intr-un sertaras din sufletzel si le voi scoate de cate ori ma voi simti singura pe meleaguri straine, de cate ori imi va fi dor de casa si de intalnirile noastre.

Nu am de gand sa reiau aici ceea ce v-am spus fiecaruia (evident...sa fiti cuminti, sa va purtati frumos...bla bla bla :-p), dar vreau sa stiti cu totii cat de dragi imi sunteti si cat de mult pretuiesc prietenia voastra. A fiecaruia in parte!

Ma gandeam zilele trecute la vremurile ,,apuse", la prietenii pe care i-am avut de-a lungul timpului. Cu unii dintre ei eram sigura ca voi fi prietena o viata intreaga si cu toate astea ne-am instrainat, din motive mai mult sau mai putin obiective. Cu altii credeam ca nu am foarte multe in comun si cu toate astea, timpul mi-a sfidat parerile si mi-a dovedit contrariul. Viata e incredibil de surprinzatoare si poate ca tocmai in asta rezida si farmecul ei. Daca totul ar fi clar, poate nu ar mai exista amaraciunea dezamagirii...dar nici magia surprizei placute. Si chiar cred din toata inima ca sunt mai multe lucruri bune decat lucruri rele de contabilizat in viata fiecaruia dintre noi.

Atunci cand am aflat ca voi pleca la acest masterat, in luna decembrie a anului trecut, imi imaginam cum va fi momentul plecarii mele. Imi imaginam prietenii de la care imi voi lua la revedere si care ma vor petrece pe aceasta noua cale ce se deschide pentru un an. In mod minunat, viata m-a surprins si aici...si mi-a dovedit ca nu poti niciodata sa anticipezi ceea ce va veni. Ca trebuie sa ,,go with the flow" si sa ai certitudinea ca ceea ce va veni va fi ceva de bine, ceva minunat. Si atunci...poti fi sigur ca asa va fi!

Asta inseamna ca ai reusit...

In ultima perioada m-am gandit mult la ceea ce imi doresc cu adevarat in viata. La ACEA activitate care nu doar mi-ar aduce implinirea profesionala dar m-ar defini ca persoana, m-ar face sa ma trezesc dimineata cu elan si cu zambetul pe buze si sa pun capul pe perna seara impacata cu mine si multumita de ceea ce am realizat. O activitate care sa se traduca prin mai mult decat simplul beneficiu material, sa imi aduca in primul rand multumire sufleteasca.

M-am gandit mult la asta in ultima vreme, ori poate mai bine zis gandurile m-au gasit pe mine, poate era momentul ca menirea mea sa se reveleze intr-o forma mai clara, mai palpabila. Cine stie? :) Doar Dumnezeu stie de ce un anumit lucru se intampla la un moment dat. Cert este ca acum imi este mai clar ceea ce vreau si ceea ce pot sa fac cu toata inima. Si, pentru ca nimic nu este intamplator, odata cu cristalizarea acestei idei in mintea mea, franturi dintr-un poem citit demult au inceput sa se tot invarta, nechemate de nimeni, in gandurile mele. De cate ori incercam sa proiectez imaginea a ceea ce mi-as dori sa fac si sa imi concretizez viziunea asupra a ceea ce va fi, cuvinte disparate, bucati de fraza neterminate imi rasareau in memorie ca o chemare, ca bucatile unui puzzle ce te indeamna sa-l rezolvi.

Dintre toate, o propozitie imi rasuna neincetat de cate ori gandurile mele porneau in directia viitorului, ,,sa stii ca macar un singur suflet a rasuflat mai usor pentru ca tu ai fost pe lume", ,,sa stii ca macar un singur suflet..."... paream sa regasesc aceste cuvinte peste tot, in orice gand, in orice visare, in orice clipa.

Am luat hotararea sa caut acel poem, citit cu ani in urma, acel poem din trecut, devenit laitmotiv al gandurilor mele prezente. Si l-am gasit, in aceeasi carte in care il descoperisem cu ochi febrili de adolescent cu ani in urma. Intamplator sau nu - daca admitem ca exista ,,intamplator" pe aceasta lume :) - semnul de carte ramasese chiar in dreptul paginii pe care se odihneau cuvintele ce imi bantuisera imaginatia atata vreme.

Poemul ii apartine lui Ralph Waldo Emerson si, tot "intamplator", transpune in cuvinte tot ceea ce am simtit mai puternic in ultima
perioada, crezul meu redescoperit, crezul in bine, in frumusete, in adevar, in menirea noastra pe aceasta lume.

Si nu, va spun eu, chiar nu exista lucruri pur intamplatoare...


Ce este reusita?

Ce e reusita?
Sa razi ades si mult;
Sa castigi respectul oamenilor inteligenti
si afectiunea copiilor;
Sa castigi aprecierea criticilor cinstiti
si sa induri tradarea prietenilor fatarnici
Sa apreciezi frumusetea;
Sa vezi ce e mai bun in ceilalti;
Sa lasi in urma ta o lume mai buna, fie
printr-un copil sanatos, o bucata de gradina
sau o conditie sociala mai buna;
Sa stii ca macar UN SINGUR SUFLET A RASUFLAT
MAI USOR, PENTRU CA TU AI FOST PE LUME
Asta inseamna ca ai reusit.

Ralph Waldo Emerson

Celor care cred...

Celor care cred ca lumea asta cu iubire va scapa
Celor care cred ca Dragostea va mai schimba ceva
Le vom cinta, le vom cinta le vom spune asa:

Nimeni n-o sa iti explice ce e Dragostea
Asta singur intr-o zi de vara-o vei afla
Si atunci...sa nu uiti de inima ta...

Binele si Rau-n jurul tau se vor juca
Lumea asta moarta va-ncerca sa-ti fure dragostea
Niciodata.... sa nu uiti de inima ta...

Celor care cred ca Visele nu pot muri,
Celor care stiu ca Ura nu naste copii
Le vom cinta, le vom cinta le vom spune-asa:

Nimeni n-o sa iti explice ce e Dragostea
Asta singur intr-o zi de vara-o vei afla...
Si atunci... sa nu uiti... de inima ta

Binele si Rau-n jurul tau se vor juca...
Lumea asta moarta va-ncerca sa-ti fure Dragostea...
Niciodata... sa nu uiti de inïma ta...

(Vama Veche - ,,Epilog")

Cauta-ti si tu un inger...

,,Tot ceea ce se intampla are un sens" - e o propozitie ce a devenit deja un truism al secolului nostru. De multe ori ne trezim rostind-o mecanic, fara sa ne gandim exact la resorturile ce stau in spatele cuvintelor, la faptele si intamplarile ce compun existenta noastra, la oamenii pe care ii cunoastem intr-un moment sau altul al vietii, la drumurile pe care le alegem. Pentru ca toate, fiecare dintre ele, are un sens aparte.

Chiar si dezamagirile. Chiar si momentele in care iti spui ,,De ce acum?" sau ,,De ce NU acum?". Cand te intrebi de ce o anumita persoana s-a purtat intr-un anumit fel sau NU s-a purtat in felul in care doreai. Ei bine...poate ar fi mai frumos sa te asezi linistit pe canapea, cu o cana fierbinte de ceai in mana si...sa te gandesti cu seninatatate la toate lucrurile frumoase pe care acei oameni le-au adus in viata ta. Chiar daca au fost oameni care la un moment dat te-au dezamagit, care te-au facut sa nu mai ai aceeasi incredere in cei din jur, care ti-au zdruncinat parerile despre prietenie si corectitudine. Oricum ar fi, sunt oameni care ti-au atins viata in bine intr-un anumit fel...si pentru asta trebuie sa fii recunoscator. Pentru asta, trebuie sa imbratisezi amintirile frumoase pe care ti le-au lasat si sa le asezi, cu grija, in cufarul franturilor de trecut, cele pe care le privesti din cand in cand cu duiosie, fara resentimente, fara tristeti, fara regrete...doar cu o imensa duiosie...

Sunt o norocoasa. Pana acum am avut parte de multi oameni care mi-au atins inima intr-un fel sau in altul, care mi-au lasat ceva intiparit pe ea sau care m-au invatat ceva. De la fiecare am o amintire frumoasa, care ma incalzeste in iernile sufletului, acele ierni pe care le avem cu totii din cand in cand...

Pentru ca am vorbit insa despre acei oameni care ne-au trezit si altfel de emotii la un moment dat, care ne-au facut sa ne simtim tristi, nesiguri sau neincrezatori, eu CRED din toata inima ca fiecare dintre oamenii care mi-au trezit candva si astfel de sentimente sunt persoane importante in geografia destinului meu. Daca as putea da timpul inapoi, nu i-as schimba si nici nu as vrea sa modific cumva ceva din ce a fost. Totul a avut sensul si insemnatatea sa.

Una dintre prietenele mele de suflet m-a invatat ca oamenii pot avea doua fetze. Ca uneori, toate momentele frumoase petrecute cu o persoana nu pot compensa dezamagirea unei clipe in care realizezi adevaratele intentii ale acelei persoane. Atunci, exista doar doua cai. Sa negi tot ce a fost si sa arunci amintirea precum azvarli o moneda de tinichea intr-o fantana...sau sa accepti cu zambetul pe buze ca acele momente traite impreuna au avut valoare pentru ca TU le-ai dat valoare. Pentru ca tu le-ai apreciat ca fiind pretioase si pentru ca ai investit suflet si simtire in ele. Iar daca ai pus suflet, chiar daca poate investitia nu a fost directionata spre cea mai potrivita persoana, inseamna ca ti-ai facut un cadou. Oferind sinceritate, sufletul nostru va primi inapoi inzecit. Nu trebuie sa regreti increderea investita intr-o persoana. Increderea inseamna curaj, inseamna sa ai puterea sa oferi o particica din inima ta. Iar asta e o investitie pe care Universul ti-o va intoarce la un moment dat inzecit.

Un baiat m-a invatat candva ca oamenii te pot face sa sufere si fara ca tu sa ai vreo vina. Ca poti sa fii uneori si o ,,victima colaterala" a unei strategii sau stratageme menita sa atinga scopurile cuiva. Si ca, in acel moment, te afli in fata unei rascruci. Daca alegi prima directie - dezamagirea totala, e foarte posibil sa te impietresti in acel moment de amagire si el sa devina borna kilometrica dincolo de care sufletul tau sa nu mai poata privi, sa nu mai poata spera. Sa fie ca cifra maxima la care poate ajunge un contor inainte sa dea Reset. De cate ori simti ca te apropii de cineva, de cate ori simti ceva pentru cineva...contorul se reseteaza, acel sentiment de impietrire nu te lasa sa mergi mai departe. Aceasta este una dintre cai, cea care inseamna ca lasi acel sentiment negativ sa te ingenuncheze, ca alegi sa iesi singur din joc. Ca te dai batut.

A doua cale este sa tragi aer in piept, sa iti umpli plamanii cu oxigen si sufletul cu speranta...sa alungi gandurile care-ti spun ,,Renunta, asa va fi mereu" si, chiar daca ai ochii plini de lacrimi, sa-ti spui cu toata convingerea de care esti capabil ,,Ba nu! Va fi si bine. Va fi minunat!". Si, intr-o zi....iti promit ca va fi minunat. Iti promit. Intotdeauna exista ceva ce ne da putere in momentele in care simtim ca nu mai putem. Intotdeauna Dumnezeu ne trimite un inger, in orice forma ar fi acesta. Uneori vine sub forma unei melodii care ne alina sufletul si ne da speranta, cu care ne identificam si in care gasim un resort magic ce ne impinge mai departe. Alteori vine sub forma unei persoane care ne atinge mana si ne alina sufletul. Sub forma zambetului unui trecator. Insa vine intotdeauna.

Cauta un inger in jurul tau si incearca sa fii si tu, macar din cand in cand, ingerul bun al cuiva. Pentru ca, asa cum spunea Luciano de Crescenzo - ,,Noi, oamenii, suntem ingeri cu o singura aripa. Iar singurul mod de a zbura este de a ne imbratisa unul cu celalalt..."

(Pentru Ala) "Atunci cand iti doresti ceva...

...intregul Univers conspira la realizarea dorintei tale", spune o carte extrem de populara a la fel de popularului Paulo Coelho. Si asa este. Chiar daca perseverenta fotomodelelor si a fotbalistilor studenti la Drept de a cita din ,,Alchimistul" a demonetizat cartea intr-o buna masura si a facut-o sa cada in banalitate, aceasta fraza excede sfera operei lui Coelho. E un adevar universal valabil, pe care nu Coelho l-a descoperit, ci doar l-a ,,imbracat" intr-o frumoasa poveste a unui calator ce parcurge o cale initiatica pana la descoperirea menirii lui in viata.

Intr-un fel, fiecare dintre noi este un Santiago. Fiecare dintre noi cauta ceva. Fiecare dintre noi isi urmeaza calea. Iar cel mai frumos lucru este atunci cand mai multi astfel de ,,Santiago" isi intersecteaza drumurile si impartasesc o parte din trairile si asteptarile lor.

Astazi am simtit foarte prezenta in mine aceasta idee, in timp ce vorbeam la telefon cu o prietena veche si draga, pe care o simt f.aproape de sufletul meu tocmai pentru ca ne asemanam in multe privinte. Pentru ca visurile noastre au fost si sunt apropiate si...in clipa asta...pentru ca amandoua avem norocul de a ne afla pe calea spre realizarea lor.

In ultimul an de facultate, cele mai multe discutii ale noastre se invarteau in jurul dorintelor noastre de a face masterate in strainatate, ne impartaseam impresii despre programele gasite pe net, ne dadeam sfaturi despre GMAT si, in marea majoritate a timpului, visam cu ochii deschisi la momentul in care acele proiectii optimiste vor deveni o frumoasa realitate.

Astazi, amandoua traim acest moment. Eu voi pleca pe 22 si ea pe 26, amandoua spre destinatiile pe care ni le-am dorit si avand in suflet minunatul sentiment al visului care incepe sa se indeplineasca. Ne-am facut deja planuri sa ne intalnim prin tari straine si sa stam linistite la o cafea, depanand amintiri din facultate. E o imagine extrem de vie in mintea mea si care, tocmai din acest motiv, sunt convinsa ca va deveni realitate.

Chiar daca mergem in directii diferite, pe Ala o simt cumva tovarasa mea de drum. Chiar daca destinatiile noastre sunt diferite, drumul este acelasi. Este drumul catre implinirea unui vis. Atat in mine, cat si in ea, salasuieste acelasi Santiago curios si plin de speranta. Care va reusi sa ajunga acolo unde isi doreste. Pentru ca, da...atunci cand iti doresti ceva, intregul Univers conspira la realizarea dorintei tale. Pe cuvant de cercetas :)

Drum bun, Ala! Urmatoarea data cand ne vom vedea, voi putea sa-ti spun cu seninatate ,,Am reusit, Ala! We did it! Iti vine sa crezi?". Si atunci ma voi simti din nou ca in anul 4, cand visam amandoua la acest moment. De atunci, toate s-au schimbat, chiar si ceea ce credeam ca nu se va schimba niciodata. Un singur lucru a ramas: prietenia noastra. IN BOCCA AL LUPO, RAGAZZA ! Ti penserò! ;)

Un "da" spus din inima aventurii...

Anul trecut, pe data de 15 august (un moment special - Adormirea Maicii Domnului), eram abia ajunsa in Elvetia, la Geneva, oras de care am ramas de atunci iremediabil indragostita.
Imi aduc aminte cum ma plimbam pe stradutele din Geneva, cu gandul la mai vechiul meu vis de a face un masterat la Universitatea din oras si cum le-am spus, cu un oarecare regret in glas, parintilor mei ,,Cat mi-ar fi placut sa locuiesc aici o perioada...".

In glasul meu era regret pentru ca in acel moment visul de a face un masterat in strainatate ramasese undeva departe, planurile mele de viitor conturandu-se sub cu totul alte auspicii. Auspicii care la momentul respectiv erau luminoase, dar nu puteau sterge umbra unui regret. ,,Cum ar fi fost daca...?" Numai cand ma gandesc la asta, imi dau seama cat de schimbatoare este viata si cat de neasteptate sunt uneori planurile pe care le are ea cu noi.

Acum, pe data de 15 august 2007, la fix un an de la ziua in care imi imaginam cum ar fi sa traiesc in Geneva cateva luni, imi fac bagajele pentru marea mea plecare in Europa. Un an de zile in care voi face masteratul pe care mi l-am dorit atat de mult si...da...voi petrece 4 luni din el la Geneva.

Pentru ca nimic nu este intamplator pe lumea asta, tot astazi am revazut un film pe care mi l-a recomandat un prieten la inceputul anului. Un film interesant despre puterea gandurilor noastre si a visurilor pe care le proiectam, pentru viitor. Desi l-am mai vazut de multe ori, astazi parca am inteles mai bine ca oricand semnificatia cuvintelor din el: "Whatever it is that you are feeling, it's a perfect reflection of what is in the process of becoming...".

Si pentru asta, mai mult ca oricand, sunt recunoscatoare lui Dumnezeu. Pentru ca imi traiesc visul. Si asta e cel mai minunat lucru!